Pentru că o meriți…

Cunosc multe femei care nu-și cumpără niciodată nimic valoros în viața lor, nici măcar un bol de pho. Își petrec întreaga viață îngrijorându-se cum să administreze gospodăria și să economisească cât mai mulți bani posibil. Nu trăiesc pentru ele însele, ci întotdeauna pentru soții și copiii lor. Trăiesc în prezent, dar își fac constant griji pentru ziua de mâine, poimâine, pentru tot ce va urma, temându-se că se vor întâmpla lucruri rele.

Mama mea este una dintre ele. Întreaga ei viață a fost dedicată sacrificiului tăcut pentru soțul și copiii ei. Chiar și la bătrânețe, încă își făcea griji pentru fiecare dintre copiii ei, tulburată de faptul că unul dintre ei nu ducea o viață liniștită. Această fire îngrijorătoare era adânc înrădăcinată în ea, la fel ca și frugalitatea. Nu-și cumpăra niciodată nimic, fiind mereu zgârcită, chiar își certa copiii pentru că cumpărau lucruri scumpe, spunând că nu mergea nicăieri. Toți copiii o sfătuiau: „Mamă, nu mai ai mulți ani de trăit, de ce să fii atât de cumpătată? Mănâncă ce vrei, cumpără ce vrei, ieși și distrează-te ca să te relaxezi, nu-ți mai face griji. Suntem mari acum, avem propriile noastre familii, putem avea grijă de noi înșine.” A zâmbit trist: „Ce pot să fac? Așa sunt oamenii.”

A fost o vreme când consideram că e frumos, minunat, un sacrificiu necesar pentru o mamă și o soție. Dar apoi, plângeam adesea singură, simțind resentimente, întrebându-mă dacă soțul meu știa despre sacrificiile mele, dacă copiii mei înțelegeau. Nu. Nimeni nu înțelegea sacrificiile mele. La masa de seară, cea mai bună mâncare era întotdeauna dăruită soțului și copiilor mei; ei o luau de bună. Când cumpăram haine, era întotdeauna pentru copiii mei, apoi pentru soțul meu. Ani de zile, nu cumpărasem o cămașă nouă pentru că eram zgârcită, pentru că credeam că nu era necesar, că nu plec nicăieri... Resentimentul continua să se adune, devenind din ce în ce mai mare. Când nu mai puteam suporta, mă certam cu soțul meu și plângeam. Soțul meu nu înțelegea; se enerva pur și simplu, spunând că sunt nerezonabilă, că mă cert mereu pentru cel mai mic lucru.

Am purtat singură acele dureri, le-am îndurat singură și mi-am jelit soarta. Până într-o zi, când o prietenă apropiată a murit, iar moartea ei m-a făcut să realizez cât de nechibzuit era să mă sacrific în continuare pentru alții. Viața ei era chiar în fața ochilor mei; întreaga ei viață a fost dedicată îngrijirii soțului și copiilor ei, muncind din greu pentru a economisi bani și a construi o afacere. Chiar și în ultimele ei zile, luptând cu cancerul și țintuită la pat, primul lucru pe care l-a spus când a deschis ochii a fost: „Khang, ai mâncat deja, fiule? Ai mâncat deja, soț?” În ziua în care a murit, când îi pregăteau trupul pentru incinerare, au descoperit o garderobă întreagă de rochii și haine cu etichetele încă puse. Le cumpărase, dar nu avusese niciodată ocazia să le poarte. Nu și-a dat niciodată timp să se odihnească, să iasă și să se distreze, darămite să le poarte.

M-am văzut în viața prietenei mele. Mi-am dat seama că aruncându-mă în muncă, îngrijorându-mă constant pentru soțul și copiii mei, la ce se rezumă toate astea? Viața e scurtă; nimeni nu știe când va fi ultima lui zi. Fiecare persoană se naște o singură dată, trăiește o singură dată, așa că de ce să te chinui, de ce să aștepți ca alții să te iubească în loc să te iubești pe tine însăți? Așa că am decis să mă schimb. Trebuia să trăiesc o viață diferită de cea a mamei mele, diferită de cea a prietenei mele. Am început să-mi ascult mai mult corpul. Mă culc devreme. Mănânc ce-mi place. Cumpăr ce-mi place. De fiecare dată când eram plătită, primul lucru pe care îl făceam era să mă răsfăț cu ceva ce-mi plăcea. Am început să fiu mai atentă la aspectul meu. Am început să zâmbesc mai mult. Am început să deleg sarcini soțului și copiilor mei. Și am început să ignor lucrurile când soțul și copiii mei nu le făceau pe placul meu. Copilul meu făcea mizerie pe podea. Ignorați-l. Trebuie să învețe să o facă singuri. Soțul meu călca hainele neglijent. Ei bine, sunt hainele lui, dacă vrea să fie călcate, poate învăța să o facă singur. La început, soțul și copiii mei au reacționat puternic, pentru că erau obișnuiți să fie serviți. Dar, treptat, s-au obișnuit și au încetat să se mai plângă. Acum, fiica mea știe să-și gătească singură mâncarea când mă vede ocupată la lucru. Acum, soțul meu nu se mai plânge când mă vede aplicându-mi cremă hidratantă în fața oglinzii înainte de culcare. Este adevărat că lumea se schimbă atunci când ne schimbăm noi înșine.

Cu 20 octombrie apropiindu-se, știu că multe femei așteaptă cadouri de la iubiții, soții sau copiii lor. Apoi va urma sesiunea de fotografii pe Facebook. A fi amintit și a primi cadouri cu această ocazie specială este cu siguranță minunat. Dar dacă nu, nu fi trist. De ce să nu-ți cumperi un cadou care să-ți placă, să te răsfeți, pentru că îl meriți?

Sursă