Unde inimile noastre sunt pline de iubire și afecțiune profundă

Fabricarea sării în districtul Binh Dai. Fotografie: Truong Minh Chau

Ziua în care mi-am făcut bagajele pentru a pleca în misiune. Mă duceam într-un ținut al soarelui, vântului și al pădurilor sălbatice de mangrove. Mă aflam într-un district de coastă din Binh Dai, în provincia Ben Tre . Dar era doar la jumătatea drumului, cultivând în principal nuci de cocos. Pentru prima dată în viața mea, m-am dus într-un peisaj rural sărat și spinos. Am citit pe scurt anunțul că locul de întâlnire pentru a primi misiunea era Comitetul Popular al Comunei Thanh Phuoc. Drumul spre mare era cu adevărat anevoios. Vântul era împotriva mea, drumul era rău, ambele părți ale câmpurilor de alaun erau sterpe, iar iarba sălbatică creștea abundent. După aproximativ o oră, am ajuns acolo. Sediul Comitetului Popular al Comunei Thanh Phuoc era o casă destul de mare cu acoperiș de paie, cu mese și scaune rare. Sala avea rânduri de bănci fixe, scânduri lungi așezate pe post de scaune. Starea mea de spirit la acea vreme era extrem de confuză. Nu știam unde să locuiesc și să predau? Lupta confuziei, amestecată cu frică. Și am izbucnit în lacrimi, nimeni nu înțelegea ce se întâmplă. Mai mulți prieteni s-au apropiat să mă consoleze și să mă încurajeze să mă ajute să depășesc momentul de șoc psihologic temporar.

Am fost repartizat la școala din Hamlet 4. Aceasta era școala principală a comunei. Problema era mai dificilă, neștiind unde vor sta profesorii? Puteam sta doar temporar în casele oamenilor, pe atunci comuna nu avea cămine pentru profesori. Politica Comitetului Popular al comunei Thanh Phuoc era să aleagă familii înstărite pentru noi. Locul unde am stat a fost casa unchiului Hai, situată la aproximativ un kilometru distanță de școală. Casa era spațioasă, familia locuia împreună cu patru persoane: unchiul Hai, mătușa Hai, Ha și Hien. Tien, fiul celor doi unchi, avea o soție și locuia separat, a construit o casă la aproximativ 50 de metri în spate, împreună cu soția și cei doi copii mici. Primul pas a fost considerat a fi „Toate începuturile sunt dificile” și a decurs destul de bine. O săptămână mai târziu, m-am dus la școală pentru a primi clasa. Directorul m-a repartizat să predau la clasa a III-a, după ce am primit sarcina, am plecat. A doua zi dimineață m-am dus să predau. Din păcate, mi-a depășit imaginația și gândurile atât de mult timp. Clasa avea treizeci de elevi, 21 de băieți, 9 fete. Uniformele erau colorate: pantaloni lungi, pantaloni scurți, tricouri, cămăși scurte... toate disponibile. Cel mai notabil lucru a fost că majoritatea mergeau desculți. Am întrebat de ce? Au spus că nu erau obișnuiți să poarte sandale. Majoritatea părinților lor lucrau în industria sării și a acvaculturii, așa că mergeau desculți. Cel mai norocos lucru a fost că acolo unde stăteam eu era doamna Suong, soția domnului Tien, care preda la aceeași școală. Când am avut dificultăți, m-au ajutat întotdeauna din toată inima. Toți din familie îmi spuneau „Domnișoara Nou”. Acest nume de marcă a existat până în ziua în care am plecat. Treptat, m-am obișnuit cu viața actuală, am scăpat de toate obiceiurile libere din tinerețe. Am început să mă integrez în noua viață pentru a crește. În timpul liber, mergeam adesea la casa doamnei Suong să stăm de vorbă. Ea spunea că domnul Tien fusese un elev foarte bun. A stat în My Tho să studieze, a promovat examenul de bacalaureat. Apoi s-a dus direct la Saigon pentru a studia la Universitatea de Științe timp de unul sau doi ani, apoi a renunțat și s-a întors pentru a-și ajuta familia cu industria sării. Petrecea în câmpurile de sare toată săptămâna, uneori venind acasă doar o dată la două săptămâni. Sau doar când se întâmpla ceva special. Muncea mereu din greu afară. Familia unchiului Hai avea aproximativ cincizeci de hectare de câmpuri de sare situate lângă Khem Lon. Apa de mare de aici era abundentă, convenabilă pentru fabricarea sării. Domnul Tien a construit o mică colibă cu un acoperiș făcut din frunze de cocos, stâlpii, grinzile și brațele erau toate făcute din trunchiuri drepte de mangrove. Partea principală a colibei avea aproximativ 20 de metri pătrați lățime ^, cu o bucătărie pentru gătit și o baie în spate. Sâmbăta și duminica, când eram liber de la predare, o urmam adesea pe doamna Suong aici ca să o vizitez. În principal pentru a-i furniza orez, legume, fructe și alte produse diverse.

Munca de săritor era extrem de grea, corpul lui era uscat, pielea lui nu putea fi mai închisă la culoare. Doar dinții lui erau albi ca sarea. Sora Suong și cu mine ajutam la curățenie, la gătit și la câteva treburi mărunte. Două ulcioare de piele de vacă de mărime medie erau folosite pentru a ține apa. Apa proaspătă aici era foarte rară, apa fiind schimbată o dată pe săptămână. Apa proaspătă era folosită în principal pentru gătit orez și clătit gura. Cât despre îmbăiere, trebuia să o clătim doar după îmbăiere. Sub soarele arzător, desculț, purtând o pălărie conică ruptă, cu jumătate din bor abia acoperind capul. Petele de sare păreau să vrea să pătrundă în soarta acestui mic lucrător la sare. După-amiaza, după ce am terminat masa, m-am așezat și l-am ascultat povestind. Vocea lui era lentă, distant și simplu, ca a unui om de coastă. Această meserie de săritor fusese transmisă de la străbunicul său până acum. El era cel responsabil pentru continuarea tradiției. Familia sa era originară din Quang Ngai , unde satul de sare Sa Huynh exista de mult timp. După călătoria cu barca spre Sud, trebuie să fi trecut patru sau cinci generații. Am stat acolo absorbit, ascultându-l povestindu-mi despre fiecare etapă a fabricării sării, cât de anevoioasă și grea era! Fiecare câmp de sare avea de obicei 30-40 de viermi de mătase lungime și aproximativ 7-8 viermi de mătase lățime. Pământul era compactat dur, oamenii foloseau role, rostogolindu-l înainte și înapoi de multe ori până când devenea plat. Suprafața câmpului de sare era înclinată astfel încât apa, atunci când era adusă, se scurgea ușor. Apa pompată în câmp trecea prin 5-6 etape înainte de a fi reținută pentru a obține sare. În mod normal, recoltarea sării dura aproximativ 10-15 zile. Inutil să spun, era o muncă grea. Dar era atât de distractiv. Bătrâni și tineri, bărbați și femei, cu toții mergeau la câmpurile de sare. Unii oameni greblau și săpau repede. Unele femei foloseau roabe pentru a împinge sarea până la casele cu acoperiș de paie de pe dig. Tinerii o strângeau în găleți, o cărau pe umeri și o aruncau în grămezi înalte. Fiecare grămadă avea cam câteva sute de coșuri de sare. Când au terminat, au acoperit-o cu frunze de cocos de apă, așteptând ziua în care să fie transportată la piață. Pe de altă parte, mai multe rânduri de câmpuri de sare tocmai fuseseră recoltate. Copiii le foloseau pe post de teren de fotbal. Puternica armată era clar împărțită în două grupuri, cu arbitri. Un grup purta pantaloni scurți și tricouri colorate, celălalt grup era fără cămașă pentru o distincție ușoară. Fluierul arbitrului suna continuu, amintindu-le jucătorilor să joace serios, conform regulilor și să nu le încalce. Sunetul răsuna pe tot cerul. În fiecare an, familia lui recolta câteva sute de coșuri de sare, dar prețul sării fluctua neregulat. Viața cultivatorilor de sare fluctua și ea. Apoi a râs și a compus o poezie: „Bunica mea spunea că, atunci când era fată, prețul sării în orașul nostru natal fluctua precar.”

După sezonul sării, totul este la fel. Pentru că totul este transformat din sare în bani. Bani pentru angajarea de muncitori, mâncare, educația copiilor, cheltuieli de trai pentru familie, bani pentru nunți, înmormântări, aniversări ale deceselor... Totul provine din sare. După fiecare sezon sării, are câteva săptămâni libere pentru a se odihni și a renova plantația într-o fermă extinsă de creveți. Mintea lui este, de asemenea, liniștită cu fiecare lună plină și maree de treizeci de luni. Recoltarea peștelui și a creveților îl ajută, de asemenea, să se descurce. Cu puțin în plus, cumpără haine pentru copii. Întinde mâna după un ceainic, îl toarnă într-o cană și soarbe. Viața este așa, „Dumnezeu a creat elefanții, Dumnezeu a creat iarba”, ciclul cerului și al pământului. Doar adună rar și regulat, dragostea este eternă precum vastul ocean și cer. O, am uitat! Sarea este, de asemenea, diversă, există multe tipuri: sare roz, sare neagră din Himalaya. Minele de sare s-au format acum milioane de ani. Sare afumată, sare de bambus în Coreea... sare rafinată, sare minerală, sare spumoasă, sare medicinală... nenumărate. A scris și câteva poezii interesante: „Sare roz, sare de bambus, sare neagră. Nu la fel de bună ca sarea albă naturală din orașul meu natal.” Apoi a râs din toată inima. Vântul nocturn de la Thanh Phuoc bătea în cerul răcoros al nopții. Lucrătorii din sărare și-au frecat picioarele, s-au urcat în pat și au dormit profund. Mă îndoiam că își vor lua visele cu ei în oraș mâine.

În 1994, am părăsit acest loc după zece ani de predare. Perspectivele de viitor erau undeva vagi, nu clar definite. Dar credeam că tânăra generație va avea credință și va face pași hotărâți. Pentru a schimba viața patriei lor. Anul trecut, într-o excursie turistică. Zona turistică „Îngrijitorul Pădurii” din Thanh Phuoc. Pentru mine, totul aici se schimbase neobișnuit după treizeci de ani de întoarcere. Drumul larg asfaltat se întindea lung și lat. Casele de pe ambele părți ale drumului creșteau aproape una de alta. Vechile orezării erau acum fațade, străzi, cu multe vile maiestuoase cu arhitectură modernă de toate culorile. Am fost surprins, nu eram familiar. Și am fost fericit de schimbările acestui ținut. Inima mi-a fost plină de o entuziasm de nedescris, mintea mi-a fost neobișnuit de ușoară! Și mi-am amintit de vremurile de demult, mi-am amintit de unchiul Hai, mi-am amintit de familia lui Tien și mi-am amintit de cunoștințele din vremurile de demult. Am rătăcit, m-am dus la colțul străzii De Dong și am întrebat despre unchiul Hai și el. Am chemat un șofer de taxi cu motocicleta să mă ducă să-i vizitez familia, la câțiva kilometri distanță. Soarele de la amiază era fierbinte, dar vântul de la mare continua să sufle răcoros și blând. Șoferul de taxi cu motocicleta s-a oprit și a arătat spre o casă cu două etaje, înconjurată de un gard și o curte. Ciudat, oamenii de la țară își vopsesc adesea casele în culori vii. Era la fel de impresionantă ca grădinile decorative cu flori din parcurile orașului. În fața mea se afla o casă violetă, cu un spalier alb de bougainvillea atârnat deasupra porții. M-am oprit o clipă și apoi am strigat. Un bărbat de vârstă mijlocie, cu părul gri, a ieșit și m-a întrebat: Pe cine căutați? Da! Caut casa domnului Tien și a doamnei Suong. S-a uitat la mine cu surprindere și apoi a întrebat încet mai multe. Cine sunteți? Da, sunt persoana care a stat la casa unchiului Hai acum patruzeci de ani. „Profesoară nouă!”, a exclamat ea tare, apoi a deschis în grabă poarta. Intrați, vom vorbi mai târziu. A strigat el tare din lateralul casei. Suong, Suong, este un oaspete... Un oaspete distins. A apărut, era într-adevăr doamna Suong. Nu arăta diferit față de înainte, mai scundă și mai îndesată, cu mai multă piele și carne decât înainte. Nu puteam să beau ceai, așa că a întins mâna după o sticlă de apă din frigider și mi-a oferit-o.

Conversația a continuat la nesfârșit. Totul era din trecut... trecut. Trecutul a fost sărăcie, trecutul a fost mizerabil, trecutul a fost extrem de lipsuri, trecutul era un timp îndepărtat. Cei doi copii ai cuplului aveau deja peste patruzeci de ani. Duc locuia acum în orașul Ho Și Min, amândoi erau medici. Aveau un cabinet privat și se întorceau în vizită din când în când. Hanh s-a căsătorit cu un bărbat din orașul Binh Dai, amândoi erau profesori. Își aduceau nepoții înapoi în vizită în weekenduri, în mod regulat. De atunci și până acum. Cu excepția ocaziilor speciale. Când am întrebat-o despre unchiul Hai, a spus că murise acum câțiva ani. Am fost cuprinsă de tristețe și nostalgie, tânjind după un loc al amintirilor de la începuturi. Văzându-mă tristă, domnul Tien a ridicat vocea și mi-a întrerupt șirul gândurilor. Viața, ca și tine, pur și simplu a trecut, a trecut ca o soartă care îi face pe oameni să se simtă dezamăgiți, tulburați, apoi acceptați în tăcere. Să supraviețuiască și să se dezvolte. La fel și cu mine, dacă studiile mele nu ar fi fost neterminate atunci, viața mea ar fi fost diferită acum. Știi dacă ai întâlnit-o pe sora mea, Suong? Soarta închide această ușă, dar ne deschide o alta. Temelia și sursa fericirii nu sunt ca acum. Pe scurt, viața mea a început cu sare, crescând trăind și murind cu sare. Sarea este mai prețioasă decât aurul. Fabrica de sare a fratelui și surorii mele este încă stabilă. Zeci de muncitori însoțesc mereu familia. Duc a spus că în aproximativ zece ani se va întoarce să preia această unitate, și eu încerc să aștept, ce pot face? Sper că într-o zi nu departe se va întoarce. Se va întoarce pentru a proteja „moștenirea” pe care strămoșii noștri au lăsat-o în urmă, ca și cum ar fi fost deja decis. Am simțit cum mă ustură ochii, din generație în generație trebuie mereu să facă meserii și sacrificii pentru a îndeplini dorința profesiei de producător de sare. Sora Suong mi-a împins mâna entuziasmată și m-a dus să vizitez vechea școală. Cam cinci minute mai târziu, am ajuns, o școală mare și spațioasă a apărut în fața ochilor noștri. Elevii erau în pauză, creând o atmosferă veselă și plină de viață. Uniforme îngrijite și frumoase. Școala este numită după Tra Thi Cut, o fiică a lui Thanh Phuoc. O eroină a forțelor armate s-a sacrificat aici. Școala a fost inaugurată pe 22 martie 2022, sponsorizată de Comandamentul Indo-Pacific al SUA. Inima mea este plină de fericire. Un viitor luminos se deschide pentru a vă întâmpina. Încă o veste bună pe 2 octombrie 2024. Provincia a organizat ceremonia de inaugurare a podului Ba Lai 8 care leagă Ba Tri - Binh Dai pe ruta de coastă Tien Giang - Ben Tre - Tra Vinh și provinciile Deltei Mekongului. Se așteaptă ca acest traseu să treacă prin comuna Thanh Phuoc, orașul său natal. O bucurie de neimaginat. Îndrăznește cineva să creadă? Când o autostradă națională trece printr-un ținut plin de promisiuni. Visul etern a fost luminat de ideile mărețe ale oamenilor moderni din secolul XXI. Politica Comitetului Provincial al Partidului este de a se dezvolta spre est. Ca un vânt nou care suflează aspirațiile eterne. Lumina credinței se va răspândi în toată delta. Nu departe, într-o zi, în curând, acest ținut pustiu va fi plin de prosperitate. Basmele vieții umane trec în tăcere, fragile precum firul de mătase al cerului legat de soarta oamenilor. Nenumărate șiruri de gânduri se acumulează din generație în generație. Mirosul sărat a pătruns adânc în suflet. În liniște și apoi mângâietor și adânc. Sincer, îndrăznesc să împrumut doar cinci cuvinte, versuri de cântec pentru a da putere acestui articol. Recunoștința nu este suficientă „Cât de adâncă este dragostea, cât de grea este datoria”. Pentru o profesie care ar fi trebuit onorată de mult. Pentru cei care pleacă departe ca mine, ca tine și mulți alții. Oricine pleacă departe se va întoarce. Întoarce-te în patria sa, întoarce-te în câmpurile albe de sare. Să strige și să prețuiască oamenii loiali din regiunea de coastă. Luându-mi rămas bun, domnul Tien mi-a spus și el: „Noule profesor, știi cum să te întorci să-ți vizitezi rudele, bună dimineața”. Da! Mă duc acasă. Cum aș putea uita acest loc? Mă întorc să conduc pe drumul amintirilor, să „găsesc ecourile valurilor” iubirii. Ultima lumină a zilei se înmoaie, apusul se apleacă aproape de fețele oamenilor. Privind spre câmpurile sărate, inima mi se umple de un sentiment de nedescris. Ridic mâna pentru a alunga agitația care așteaptă cu nerăbdare, cred că acest loc poate!

Song Pho

Sursă: https://baodongkhoi.vn/noi-long-ta-nghia-nang-tinh-sau-30062025-a148927.html